Înapoi la liste: 5 motive pentru care este ilegal să nu iubeşti toamna

Dacă e ceva ce nu ar trebui să vă doriţi în această bravă şi colorată lume, este să mergeţi cu mine la mare. Sunt cea mai nepotrivită persoană alături de care să dai bineţe nisipului fierbinte, talazurilor argintii sau corpurilor expuse cu ulei din belşug la soare. Nu îmi găsesc poziţia sub soare, mă agit continuu şi nu mă pot gândi decât: cât mai durează vacanţa asta? (PS: totuşi, îmi place noaptea la mare :D).

Am suficienţi prieteni care m-ar include binevoitori pe o listă a „nu acceptaţi niciodată o invitaţie la mare din partea ei”. Oricum, puteţi sta liniştiţi: nu voi cumpăra un mare bilet colectiv pentru întreaga Românie, cu destinaţia sejur pe litoralul românesc.

Şi nu, nu am greşit anotimpul. Ceea ce vreau să spun este că iubesc toamna. O iubesc cu pasiunea cu care mă contrazic cu soarele şi plajele, şi mă las subjugată de farmecul ei cu pofta cu care plonjez în apele mării (iubesc apa, sunt Peşti, aşa că nu înţeleg cum a putut cineva să includă acest minunat element al naturii alături de raze toropitoare şi întinderi nesfârşite de nisip, la fel de primitoare precum uleiul în care catapultăm cartofii prăjiţi).

Uimită am fost însă să descopăr că, dacă ura mea pentru vară nu e împărtăşită decât de un număr mic de neadaptaţi, în schimb dragostea pentru toamnă e la mare căutare. Şi, în onoarea acestui anotimp cu suflet de artist, am decis că este cazul să alcătuiesc o listă succintă de declaraţii la adresa sa (promit, o să fie scurtă)!

Toamna este anotimpul simţurilor. E sezonul în care ochii te dor de atâta armonie coloristică şi în care te întrebi unde a stat ascunsă atâta frumuseţe până acum. În care auriul, arămiul, roşul şi portocaliul îşi fac de cap cu inima ta subjugată de atâta splendoare, din cea în iarbă, aşa cum spune titlul filmului. În care urechea percepe sunete noi, şi nu se mai satură să se lase mângâiată de vuietul vântului sau de pic-ul ploii de pe pervazul geamului. Aţi dormit vreodată mai bine decât într-o seară melodioasă de toamnă, cu ploaia susurând liniştit la fereastră?

Toamna e anotimpul artei. Până şi cinicii devin poeţi. Gospodinele care umplu borcane cu fel de fel de legume colorate se transformă în pictori, iar din mâinile lor ies adevărate opere de artă. Pisicile se sculptează singure în statui de nemişcare în faţa oricărei surse potenţiale de căldură, fie că eşti tu, o sobă sau un calorifer, de unde nu se vor mai destatuidiza decât la primăvară.

Toamna e anotimpul sentimentelor. It's that time of the year în care emoţii reprimate devin magic acceptate. În care e OK şi chiar fashionable să fii nostalgic sau melancolic. În care şi un strop de depresie e acceptată şi chiar binevenită, mai ales că se potriveşte de minune cu un pahar rubiniu de vin fiert sau cu unul sângeriu de must.

Toamna e anotimpul modei. Încep săptămânile modei, iar fata din mine nu poate decât să se bucure că îşi va purta din nou paltonaşul animal print, că îşi va încălţa botinele şi că poate va învăţa odată pentru totdeauna să iubească eşarfele.

Şi nu în ultimul rând, toamna e anotimpul iubirii şi al singurătăţii. Se mai poate lăuda un alt sezon cu atâta lipsă de discriminare? E momentul să te adăposteşti în braţele iubitului, dar e la fel de cool să fii singură, la un film cu Audrey Hepburn şi un bol de paste cu roşii şi busuioc fierbinţi. Pentru că tot ce îşi doreşte toamna e să fii tu însăţi şi eventual să o accepţi şi pe ea, aşa cum e: cu covoare pitoreşti de frunze, cu tavan de cer înnorat, cu capricii de frig şi ploi şi cu după-amiezi pline de soare, ca mici minuni.

Cum să nu o iubeşti?