Dacă vreodată, cumva, din greşeală şi fără intenţie, am gândit
(ferească!) că există prea multe ecranizări cu stele războinice, Rogue One a
fost la datorie, în pas soldăţesc, pentru a-mi demonstra contrariul.
Dezavantajul ultimei pelicule din universul Star Wars (dar
prima care nu foloseşte decât pe post de cameo personajele îndrăgite de noi)
este că, fiind un prequel, ştim despre ce e vorba: nu mai constituie
nicio surpriză faptul că rebelii fură planurile pentru Steaua Morţii sau că
soarta lui Darth Vader nu e neapărat un roi de steluţe şi fluturi multicolori.
Dincolo de acest mic inconvenient, care îl plasează pe o poziţie inferioară faţă
de predecesoarea sa (în cronologia noastră, nu a personajelor), The Force
Awakens, Rogue One mi s-a părut, în mod neaşteptat, incredibil chiar, mai bun
decât miticul deja „Trezirea forţei”.
 |
| Si, soy rebelde |
Fanii Star Wars vor şti prea bine despre ce e vorba: un grup
de rebeli, condus de Jyn Erso (fiica lui Galen Erso, specialistul în dezvoltare
a armamentului Imperiului, dotat însă cu o conştiinţă puţin plăcută de
superiorii săi) şi Cassian Andor, un rebel „obedient”, care învaţă pe parcurs că
ordinele nu trebuie întotdeauna ascultate, alături de un pilot
dezertor din Imperiu, doi chinezi, dintre care unul specialist, dar nu şi „mânuitor”
al Forţei şi un droid pe care pun pariu că îl veţi îndrăgi (K-2SO), îşi asumă
misiunea de a salva rebeliunea şi visul libertăţii, recuperând planurile Stelei
Morţii, care prefigurau un „defect” intenţionat în construcţia armei distrugătoare
de stele, prin care aceasta putea fi anihilată de Rebeli.
Dacă subiectul poate fi lipsit de provocări, fiind,
aşa cum am mai speculat, întinat de un deznodământ previzibil, nu acelaşi lucru
poate fi spus şi despre restul elementelor componente ale filmului. La fel ca
fratele său mai mare, The Force Awakens, şi Rogue One înlocuieşte pe cât
posibil CGI-ul cu efecte practice, dar tonul general al filmului e mai dark,
mai serios, pierzând puţin din epicul şi lejeritatea suratelor mai mari Star
Wars, dar dobândind calităţi noi; nu sunt puţini cei care au afirmat că
pelicula noastră de azi seamănă mai mult cu un film de război decât cu cea mai
celebră epopee SF. Veţi găsi sânge, violenţă, moarte (desigur, nu la cote de
Apocalypse Now, de exemplu, vorbim totuşi despre Star Wars), şi, e adevărat,
utilizare artistică a CGI-ului (tremurător de impresionant, mai ales atunci când ajunge să imite cu atâta
fidelitate viaţa - Governor Tarkin, liderul imperial responsabil cu Steaua Morţii
din episoadele 4-6, este recreat integral pe calculator, după ce actorul care
l-a interpretat a decedat acum 20 de ani).
În acelaşi timp, vă veţi delecta şi cu scene captivate de acţiune,
mai ales în ultima parte a filmului, iar suspansul şi dramatismul nu sunt doar
net superioare celor din „Trezirea forţei”, dar cred că mai puternice decât în
orice alt Star Wars. Faptul că am văzut filmul într-o sală de cinema înţesată
de copii şi adolescenţi, care nu au suflat însă o vorbă, e cel mai bun
argument în acest sens.
Personajele au şi ele un atu incomensurabil: sunt proaspete.
Nu cară pe umerii fragili povara charismei lui Han Solo sau a legendei lui Luke
(Rogue One este primul film de cinema Star Wars în care numele Skywalker nu e
nici măcar rostit). Încep filmul de la zero, nu cocoţaţi pe un versant ameţitor,
precum Anakin, şi nu le obligă nimeni să îşi demonstreze valoarea în primele
cinci secunde de peliculă. Un alt avantaj: au în spate actori cu ceva
background; dacă distribuţia Star Wars (cel puţin cea originală, deci îi
excludem pe Natalie Portman, Samuel L Jackson sau Liam Neeson) nu e neapărat
celebră pentru fineţea jocului actoricesc, aici sclipesc Forest Whitaker,
Felicity Jones şi Mads Mikkelsen.
Da, Rogue One beneficiază din plin de norocul unui underdog,
pe care nimeni nu ar fi pariat în imensitatea ecranizărilor cinematografice ale
galaxiei îndepărtate. Dar, la fel ca personajele sale fără şansă şi stofă de
eroi, nu are nimic de pierdut. Are însă un regizor britanic (Gareth Edwards)
tinerel şi pasionat de Star Wars, gata să se opună gigantului Disney pentru a-şi
vedea visul cu ochii (şi pe care se pare că şi Lucas l-a plăcut), un cast
dinamic, divers şi doritor să impresioneze şi, mai ales, un public avid de tot
ce poartă ştampila Războiul Stelelor. Nu mă credeţi? Duceţi-vă să îl vedeţi!
PS: departe de a fi perfect, Rogue One e, totuşi, o rază de
lumină (fără a sclipi fals de atingerea săbiilor laser de Jedi), într-o lume întunecată,
care a pierdut-o pe Carrie Fisher şi pe mama sa, Debbie Reynolds (Singin’ in
the Rain), în decurs de câteva zile. Forţa fie cu tine, Prinţesă Leia, şi cu a
ta cântăreaţă în ploaie! Show must go on!
Sursa foto: starwars.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu