Rezoluţii şi dorinţe: cea mai bună metodă de a începe anul prost. Foarte prost.

Un an fără visuri şi planuri e lipsit de ambiţii şi sărac în obiective, dar se poate dovedi în acelaşi timp imprevizibil, curajos, nonconformist, şi, poate, mai plin de împliniri (şi cu siguranţă de provocări) decât unul înţesat de rezoluţii. Ca o săritură în gol, urmată de un contact năucitor cu o apă rece ca gheaţa, în care simţi că te scufunzi, dar care îţi poate arăta şi cum să trăieşti. Sau, dimpotrivă, ca o vacanţă pe un ţărm paşnic şi nisipos, în care existenţa curge precum valurile înspumate ale unui ocean împăcat cu lumea.

Cred că am mai spus asta, dar nu va strica să o repet: sunt o maestră la întocmit rezoluţii de an nou pe bandă rulantă, dar nu la fel de talentată (sau de scrupuloasă) în a le bifa ca fiind îndeplinite. Da, ştiu, în această categorie se încadrează o mare parte din suflarea pământenească. Tot acolo se afla şi ilustrul George Bailey, nimeni altul decât protagonistul din „It's a Wonderful Life”. Din păcate, din cuprinzătoarea mea listă de filme de Crăciun, a fost singurul cu care m-am întreţinut în 2016 (ce spuneam despre rezoluţii).

George Bailey are o mulţime de vise şi, nu, nu vorbim despre cele încadrate la categoria uşoară. Vrea să viziteze lumea, să călătorească în locuri exotice, să studieze şi să facă vreo 500 de mii de dolari până la vârsta de 30 de ani. În schimb, nu părăseşte oraşul natal, se căsătoreşte şi are 4 copii, preluând afacerea tatălui său şi sacrificându-se constant pentru binele celorlalţi. E atât de deprimat de realizările pe care le numeşte de fapt eşecuri, deoarece nu se asortau cu primele (şi prea tinerele) sale visuri. Robit încă de rezoluţiile sale de început de viaţă, nu realizează cât e de iubit, de important şi, mai presus de toate, de fericit. De aici şi până la celebrul episod cu sinuciderea şi întâlnirea cu îngerul Clarence nu mai e decât un pas, devenit legendă în cinematografie.

Nu voi merge într-atât de departe încât să spun că un an împânzit cu rezoluţii e pierdut din start. Departe de mine gândul ăsta! Nu e nimic greşit în a-ţi dori să scapi de câteva nesuferite de kilograme, să îţi faci abonamente la sală sau să scrii o carte. Problema intervine când le vrei pe toate, acum, aici, învelite în catifea şi poleite cu aur. Rezoluţiile sunt adorate de generaţia noastră, dar, conjugate cu perfecţionismul şi cu joburile înţesate cu obiective precum bradul de Crăciun cu cadouri, ne îmbolnăvesc. Şi, în loc să strălucească proaspăt în prospeţimea luminoasă a unui nou an, îl umbresc şi îi asigură cel mai prost început cu putinţă.

Ne umplem agendele cu rezoluţii colorat impregnate în pagina albă, mintea cu mii de obiective draconice şi abia mai reuşim să respirăm sub povara lor. În loc să fim fericiţi, plutind graţios datorită orelor de yoga, cu un job fantastic, o personalitate sclipitoare, un trup de vis şi o garderobă fabuloasă, suntem obosiţi, stresaţi, decepţionaţi de noi înşine. Cuvintele scrise pe foaie sau imprimate în suflet şi minte dobândesc greutatea lanţurilor de prizonier şi ne înrobesc cu aceeaşi determinare.

În cele din urmă, teama de eşec, anxietatea, dezamăgirea, furia sau resemnarea ne împiedică să ne bucurăm de viaţă. Şi, chiar dacă ajungem să bifăm cu brio orice rezoluţie, nu mai găsim nicio satisfacţie în ele, şi abia aşteptăm, la final de an, să ne dezbrăcăm extenuaţi de ultimele sale zile, gata să împovărăm însă cu aceeaşi dedicaţie şi clipele următorului.

Lăsaţi 2017 să fie anul în care spuneţi „stop”! Eu una aşa am de gând să fac: voi începe anul nou cu fila de agendă albă şi mă voi opune din răsputeri tendinţei de a face orice promisiune, cu excepţia uneia singure: că în anul care vine nu voi mai pune niciun strop de presiune suplimentară asupra mea.

Who’s with me?

Foto: pixabay.com