Buturuga mică răstoarnă carul mare, proverbul preferat al filmelor

„Buturuga mică răstoarnă carul mare” e, fără doar şi poate, proverbul preferat al filmelor. Chiar dacă uneori e cazul să îl cauţi cu lumânarea aprinsă (o altă zicală iubită în universul cinematografiei) îl poţi regăsi, sub diverse forme, în cea mai mare parte a peliculelor zilelor noastre (şi nu numai).

Trebuie să recunoaşteţi: e delicios să descoperi cum un personaj mic (fie el de statură sau din punct de vedere social, politic, cultural) depăşeşte barierele pe care viaţa i le-a pus, se căsătoreşte cu fata (sau cu băiatul), câştigă potul cel mare şi trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi, în timp ce carul cel mare, pe care l-a dat gata cu brio, e destrămat în mii de bucăţele mici, la rândul lor, dar neputincioase.

O buturugă şi o semi-buturugă

Mitul underdog-ului e desprins din poveştile cu tâlc ale visului american, dar a molipsit toate formele de cinematografie, chiar şi pe cele europene (unde e de cele mai multe ori folosit viceversa, în sensul că buturuga mică nu încearcă şi nu reuşeşte, sau crede, dar tot nu izbuteşte - însă proverbul privit anapoda tot proverb rămâne). Fie că e abordat optimist sau pesimist, personajul trebuie să fie mic (din nou, din orice punct de vedere) pentru a conta.

Probabil vă întrebaţi cum de am ajuns la această concluzie, atât de evidentă (ştiu că nu spun nimic nou în rândurile de mai sus). Două filme din vacanţă mi-au trezit revelaţia: Zootopia şi The BFG. Ambele pleacă de la aceeaşi premisă: că şi cei mici (fizic, de această dată) pot realiza lucruri măreţe. Să dăm întâietate animalelor: Zootopia ne convinge (chiar o face) că un iepuraş drăgălaş poate ajunge poliţist (sună amuzant, dar de fapt pilda e frumos exprimată prin animaţie, şi filmul îl recomand din toată inima: dialogul, soundtrack-ul, scenariul sunt printre stelele cinemaului în 2016), iar The BFG că un uriaş mai mic poate, prin puterea prieteniei, să distrugă nişte uriaşi adevăraţi (scuze fanilor, dar nu am înţeles dacă The Big Friendly Giant aparţinea unei alte specii de uriaşi faţă de personajele negative, nu crescuse suficient din cauza dietei vegetariene sau era mic, pur şi simplu, pentru că era necesar să joace rolul buturugii?). Ambele pelicule fac acelaşi lucru: clişeistic (se iartă însă, pentru că sunt filme frumoase, de copii – haha!) stabilesc că, deşi mici, buturugile noastre distrug fără problemele toate carele apărute în faţa lor.

The BFG- uriaşi care ar trebui (sau nu) să fie egali

Pentru cei care mă cunosc, am o mărturisire: sunt minionă. Cu toate acestea, nu am resimţit niciodată înălţimea mea (sau lipsa ei) ca pe un defect. Dimpotrivă! Atunci când eşti mic te strecori mai uşor prin mulţimi, încapi mai bine în spaţii mici, iar delicateţea ta e privită în general cu amabilitate de către cei din jur, situaţie din care poţi extrage câteva beneficii. E adevărat, poate că nu ajungi întotdeauna uşor la bagajul din tren şi avion (dar te ajută cineva), uneori lumea nu te ia în serios, iar alteori suferi pentru că la Zara XS-urile şi 35-ul se epuizează rapid. Dar nu m-am simţit niciodată ca o buturugă mică (urât spus), care ar trebui să răstoarne un car mare.

Da, am înţeles, nu e vorba doar de dimensiuni fizice în proverb. Dar, ţine cont cineva de aceste prea iubite clişee cinematografice în viaţa reală? Cataloghează cineva oamenii în Davizi şi Goliaţi sau în buturugi şi care? Şi dacă da, cum se vede fiecare? Pentru că am impresia că nimeni nu vrea să fie car, ci, aşa cum cinematografia ne-a învăţat cu măiestrie (sau nu), îşi doreşte aprins să fie întruchiparea proverbului şi să se transforme în mica (dar puternica) buturugă.

Mai simte cineva confuzia mea? M-aş bucura să fie aşa...

Surse foto: Cartoon Bros, Flickering Myth