„Dieta ketogenică” de Joseph Mercola sau cum să îți menții sănătatea, tinerețea și frumusețea și să păcălești bolile

Știți cum se spune: cartea potrivită te găsește în momentul potrivit. Și mai drăguț e că iubitele noastre cărți nu trebuie să facă piciorușe pentru a purcede în căutarea noastră, mai ales atunci când există o editură atât de prietenoasă precum Atman, care mi-a dăruit în ultima perioadă unele dintre cele mai pline de semnificații cărți din viața mea.

Iată că, după ce am învățat cum să meditez alături de Pisica lui Dalai Lama (sau încă mai încerc :D), acum oamenii excepționali de la Atman mi-au trimis o altă carte minunată, de data asta căutând să îmi îndrepte pe calea cea bună sănătatea fizică, după ce s-au îngrijit cu atâta gentilețe de cea mentală. Țin să le mulțumesc pe această cale și acum să dezvăluim misterul: cum mi-a schimbat „Dieta ketogenică” a lui Joseph Mercola percepția despre nutriție.

Mercola e absolvent al Midwestern University și a practicat ca doctor, cu o abordare însă puțin diferită de a majorității colegilor lui de breaslă: crede cu tărie că ne putem menține sănătatea pe cale naturală, că există în noi capacitatea de a ne autovindeca, de a trăi o existență lungă și armonioasă, atât timp cât abordăm un stil de viață echilibrat.  

Best thing in the world

În „Dieta ketogenică – un regim alimentar revoluționar care combate cancerul, stimulează activitatea creierului și crește nivelul energetic al organismului”, Mercola pleacă de la o concepție extrem de interesantă: cancerul nu este o boală genetică, așa cum o percepem în mare parte, ci este provocată de o disfuncție metabolică, pe care o putem ține sub control apelând la terapia metabolică mitocondrială (TIMM), un regim alimentar caracterizat prin utilizarea grăsimilor, nu a glucidelor, drept principal combustibil pentru organism.

Pare dificil de înțeles? Departe de mine să neg acest fapt. De fapt, sunt mulți cititori care au imputat „Dietei ketogenice” exact acest lucru: e mult prea teoretică, folosește mult prea multe argumente științifice și e destul de complicată pentru bietele noastre creiere care nu au primit încă suficient de multe grăsimi bune. De acord! Însă, pe de alte parte, dacă ne e dificil să înțelegem despre ce e vorba în cartea de față, nu e vina autorului. În ceea ce mă privește, am apreciat faptul că Mercola face tot posibilul să ne explice modul în care funcționează organismul nostru la nivel biologic și molecular, și de cele mai multe ori ne-am regăsit pe aceeași lungime de undă, deși recunosc cu sinceritate că am urât biologia în liceu. Iar dacă pentru mine cartea a fost complet inteligibilă, cu siguranță va fi așa și pentru voi :D.

Care e însă tema sa, cu subiect și predicat? Așa cum am mai spus, vedetele sunt mitocondriile, mici organite aflate în aproape fiecare celulă, al căror principal obiectiv este producția de energie și care reprezintă, conform cercetătorilor, circa 10% din greutatea noastră. Dacă sunteți curioși la ce număr se ajunge, aflați că e vorba despre un năucitor 10 milioane de miliarde de mitocondrii. Wow!

Când sunt sănătoase și fericite, mitocondriile ne decid viață lungă și fericită. Când nu, suntem în pericol de a dezvolta tot felul de afecțiuni, cele mai grave fiind cancerul și diabetul. Cu alte cuvinte, exact două dintre cele mai semnificative flageluri ale lumii moderne.

Mercola purcede mai departe la a ne explica cum anume un regim alimentar bazat în principal pe grăsimi și cu un aport redus de proteine și încă și mai scăzut de carbohidrați reprezintă varianta ideală în acest sens. Este vorba despre deja-numita TIMM, care, pe lângă faptul că previne degradarea mitocondriilor și pe cale de consecință cancerul, ne umple de energie, ne scapă de pofte, ne oferă claritate mentală și ne ajută să slăbim. Cu alte cuvinte, ne face apți pentru o viață trăită la maximum!

Acum, vă veți întreba, probabil, ce trebuie să facem pentru a atinge acest TIMM? Așa cum am mai spus, să creștem aportul de grăsimi, să îl limităm pe cel de proteine și să îl evităm drastic pe cel de carbohidrați. După ce am alcătuit masa ideală cu ajutorul recomandărilor lui Mercola, ținând cont de starea noastră de sănătate și de datele fizice, suntem îndemnați să efectuăm periodic teste, precum cel de sânge, de monitorizare a cetonelor, de vitamina D, să ne verificăm de câteva ori pe zi glicemia și să ne evaluăm procentul de grăsime corporală.

Aici a avut loc, din păcate, prima mea despărțire temporară de Mercola. Veți înțelege de ce nu m-am simțit deloc înclinată să dau curs tuturor acestor adevărate corvezi de mai sus. Însă, după câteva momente de respirat profund, iluminarea m-a lovit. Poate că eu nu sunt neapărat obligată să îmi transform casa într-un mini laborator, fiind tânără și sănătoasă, dar aș gândi la fel dacă aș suferi de o boală gravă? Sau dacă una dintre persoanele apropiate mie s-ar regăsi în această situație? Cu siguranță, un regim alimentar destul de permisiv și, mai important, variat și gustos, alături de câteva teste, ar putea părea cu adevărat floare la ureche.

Și aici se află cheia înțelegerii lui Mercola. Cartea e scrisă, așa cum spune și specialistul, și dedicată tuturor celor care au pierdut lupta cu cancerul. Iar dacă ești suficient de norocos încât să o citești doar pentru a-ți menține starea bună de sănătate, pentru a evita bolile și îmbătrânirea prematură, cu atât mai bine. Însă perspectiva e extrem de importantă, iar doctorul nu ne impune nimic. Dimpotrivă, așa cum spune la un moment dat, fiecare e liber să aplice TIMM după propriile nevoi și putințe, existând mai multe abordări ale sale: relaxată, entuziastă și tranziția bruscă.

Acestea fiind spuse, iată care au fost, punctual, principalele puncte care mi-au rămas în urma citirii cărții și pentru care trebuie să îi mulțumesc autorului.

- E musai să renunțăm la zahăr. Mercola ne permite să introducem în dietă fructe, dar doar pe cele de pădure și grapefruit. Eu, una, o să le păstrez și pe celelalte, dar în cantități mici. Pușchea pe limbă în fața „otrăvii albe”, zahărul, și mai ales pentru cel adăugat, regăsit precum un intrus în compoziția unor alimente precum cerealele, pâinea și, bineînţeles, diversele cărnuri.

- Trebuie citite etichetele. Și dacă nu măsurăm nivelul de carbohidrați, cum ne sfătuiește cartea, e vital să căutăm iscusitul-în-a-se camufla zahăr de mai sus.

- Când spunem o dietă bazată pe grăsimi, ne referim la cele bune. Totul cu moderație, cu excepţia avocado, pare să fie și concluzia Doctorului Mercola. Alte surse bune sunt măslinele, uleiul de cocos (cel mai bun pentru prăjit), untul bio și, bingo, grăsimea de origine animală, firește, atât timp cât provine dintr-o sursă sigură.

- Mi-a plăcut mult ideea postului alimentar sugerat de Mercola, ce ia în calcul orele de somn, cel mai bun repaus alimentar. Pentru ca organismul să aibă o perioadă mai mare de timp fără contact cu mâncarea, autorul ne recomandă să nu consumăm nimic cu 3 ore înainte de culcare și să întârziem cât mai mult micul-dejun dimineața. Dacă ți se face foame, poți înșela senzația cu o cafea sau un ceai cu o lingură de ulei de cocos. Nu știu dacă e neapărat o idee bună să pleci la muncă cu stomacul alinat doar de uleiul de cocos, dar dacă ai biroul acasă, poate fi o soluție de încercat (been there, done that).

- Doctorul insistă și asupra unei abordări holistice a sănătății: avem nevoie de soare în viața noastră, dar cu măsură și mai ales dimineața, și ne vom simți întregi atunci când ne conectăm cu pământul. În acest sens, Mercola mărturisește că merge desculț câteva ore pe plajă, dar la fel de bine îți poți lua energia din pământ, savurându-ți cafeaua în curte.

- Ceea ce mi-a plăcut și mai tare a fost, în cele din urmă, îndemnul la variație. Dacă vei renunța la zahăr și vei include în alimentația ta cel puțin câteva surse de grăsimi sănătoase, sunt sigură că autorul ar fi foarte mulțumit de tine :D.

Știu, recenzie lungă (as usual), dar chiar mi s-a părut că „Dieta ketogenică” are foarte multe să ne ofere. În cazul în care simți nevoia de o perspectivă nouă în nutriție, vrei un regim alimentar cu promisiunea de a preveni cancerul și de a lupta împotriva lui odată instalat, „Dieta ketogenică” te așteaptă aici. Nu degeaba se spune că e mai bine să previi decât să tratezi.

Darkest Hour sau cum își strigă societatea actuală cele mai crunte temeri

Iată că se apropie și cea mai așteptată sărbătoare a filmului, Oscarurile din 2018: nominalizările au fost anunțate, scandalurile și controversele au început să fie țesute (se spune că James Franco ar fi fost trecut delicat cu vederea din cauza acuzațiilor de hărțuire sexuală și a mișcării #metoo), dar ceea ce puțină lume a remarcat (din câte știu eu, of course) este că două filme dintre cele nouă care se luptă pentru categoria Best Picture au drept fundal un eveniment cheie din al Doilea Război Mondial, evacuarea soldaților englezi și a aliaților de pe plaja din Dunkirk. Să fie o simplă coincidență, oare, și nu modul cinematografiei de a traduce principala temere a societății, aceea că ne paște amenințarea unui conflict mondial? Cine știe, nimeni nu știe!

Desigur, nu cred că Dunkirk și Darkest Hour s-au vorbit de acasă ca să ne sperie cu imensitatea și atrocitatea celui mai mare război cunoscut de umanitate, și nici nu intenționez să le minimizez meritele. Primul e încă pe watchlist, dar, fiind vorba de Nolan la mijloc, nu mi-aș permite să nu am cele mai înalte așteptări, iar pe al doilea tocmai l-am văzut. 

Cu ce se laudă una dintre peliculele cu omul politic considerat de mulți drept cel mai mare englez al tuturor timpurilor? Cu un Gary Oldman pur și simplu perfect, care dispare cu totul sub cutele, ridurile și măreția lui Churchill, cu o cinematografie măiastră și o regie iscusită. Și, așa cum am mai spus, cu un subiect la modă: pare că lumea nu a avut niciodată mai multă nevoie de curaj, de un lider autentic, de un Churchill bătăios și nebun și fără frică, gata să se ia la trântă cu dictatorii, cu Brexit-ul, cu fake news, cu Trump și cu Harvey Weinstein și să ne salveze pe toți așa cum a făcut cu civilizațiile occidentale în fața Germaniei Naziste.

Dar să începem cu începutul: Darkest Hour spune povestea primelor zile de guvernare a lui Churchill, care coincid cu căderea Europei în brațele lui Hitler, cu eșecul politicii de conciliatorism din Marea Britanie, cu amenințarea războiului. Neville Chamberlain, eroul politicii inocente de „hai să îl împăcăm pe Hitler și să îi facem cadou orice jucărie pe care o vrea, doar doar l-om răsplăti pentru toate suferințele Germaniei și l-om face să tacă”, e nevoit să demisioneze din funcția de PM, iar, după refuzul lui Halifax (interpretat de nimeni altul decât Stephen Dillane, aka Stannis din Game of Thrones, aici într-un alt rol în care nu reușește să stea pe tron) de a ocupa cea mai înaltă poziție din aparatul politic, hățurile îi sunt predate lui Churchill pentru că el e singurul care îndrăznește să le mai țină. Timp de două ore și jumătate, vedem cum Buldogul se luptă și cu morile de vânt pentru a intra în război împotriva Germaniei, cum Comitetul de Război încearcă să facă pace, cum englezii din Calais sunt sacrificați într-o scenă sfâșietoare și cum se pregătește salvarea celor din Dunkirk. Cu alte cuvinte, privim cum istoria se desfășoară în fața noastră precum o pânză măreață pe care culorile prind să se întrepătrundă într-o formă pe care o cunoșteam deja, dar care continuă să ne fascineze (știați că lui Churchill îi plăcea să picteze?) și spoiler alert (haha, nu!) Primul Ministru reușește, cu chiu, cu vai, să obțină ceea ce și-a dorit: politica Victory at All Costs.

Poate că principalul dezavantaj al lui Darkest Hour este că, din cauza coanei istoria de mai sus, nu ne poate surprinde în niciun fel. Cu toții știm povestea: Churchill și Marea Britanie au rezistat, americanii au intervenit, Hitler a mâncat bătaie. Cu toate acestea, filmul are un pas de thriller incontestabil: că știi sau nu că Churchill reușește să își impună viziunea, tot tremuri alături de el, tot îți verifici constant cunoștințele de istorie, ca să te asiguri că „n-o dă la pace, nu?”.

Iar un mare merit în acest sens îl are Gary Oldman și scenariul lui Anthony McCarten. În primul rând, Oldman e Winston Churchill, oricât de puțin plauzibilă ar părea această afirmație atunci când îi compari din punct de vedere fizic. Desigur, machiajul lui Kazuhiro Tsuji e artă la superlativ, chiar Oldman admițând că, după aproximativ 4 ore de stat nemișcat și după ce pe față i se zugrăvea, zidea, construia fața Marelui Om, chiar și colegii de platou, privindu-l de aproape, nu-l puteau recunoaște. Însă actorul e forța desăvârșirii: merge ca Churchill, gesticulează ca el, se încruntă și țipă și declamă cele mai mărețe discursuri ale istoriei precum omul politic. Nu știu unde s-a ascuns Oldman cât timp a jucat, dar e clar că a renunțat la orice formă din el.
                                     

De partea cealaltă, scenariul are meritul de a ni-l picta pe Churchill în culori mai puțin nobile decât cele prin care e proslăvit de obicei. Să ne înțelegem: filmul e al lui Churchill, el e eroul, nu cădem nici în tagma de a-l răstigni pe post de nebun furios care dorea război cu orice preț, dar nici nu îl admirăm ca pe o figură mesianică, atotștiutoare. Churchill din film bea și se înfruptă din delicatese, iese din baie nonșalant în costumul lui Adam, speriindu-și tânăra secretară, e delicios atunci când glumește cu sau fără voie (a se vedea semnificația semnului păcii), dar e de-a dreptul impresionant atunci când se îndoiește, atunci când tremură, când e strivit de povara sa și se întreabă dacă datoria unui conducător nu e totuși să facă ce e mai bine pentru poporul său, nu pentru ideea de Europa, nu pentru principii bigger than life precum libertatea și triumful democrației. Aka, acele dileme cu care ne confruntăm noi chiar azi, prin mulţimile care #rezistă în stradă, prin marșurile femeilor din America și toate mișcările turbulente ale societății civile.

Bineînțeles că Darkest Hour nu e un film fără pată. E departe de a fi, la fel cum e departe de a câștiga Oscarul pentru Best Picture în 2018. Oricât ar vrea, nu se poate dezice de câteva artificii a la Hollywood și mai dă câte un mic brânci istoriei, făcând-o mai apetisantă (nu știu ce să zic despre călătoria lui Churchill cu metroul, nu mi se pare accurate, deși funcționează perfect în film). La un moment dat, am simțit nevoia unor scene de pe front, imaginea Calais-ului care piere îți umple ochii de lacrimi, iar cea finală, a ambarcațiunilor civile care împânzesc întinderile de apă pentru a salva soldații din Dunkirk îți inundă sufletul de speranță, așa nu ar fi stricat și alte scene din războiul din Franța. Da, filmul e politic, dar ar fi ridicat și mai tare miza.

În rest, regia lui Joe Wright e, așa cum am spus, iscusită, cu niște cadre care te răpesc de bunăvoie și te duc oriunde își dorește Măria sa, iar cinematografia pur și simplu superbă. Actorii din rolurile secundare îi țin isonul lui Oldman, cu o Lily James ce aproape că îndrăznește să îi fure câteva scene. Dar, în cele din urmă, show-ul e al lui: al leului, al buldogului, al neînțelesului, al aprig contestatului, al Imensului Om care a considerat că libertatea, unitatea europeană și victoria împotriva dictaturii și a urii sunt mai importante decât orice, chiar și decât sacrificiul suprem. E spectacolul celui datorită căruia lumea arată așa cum e azi, cu bune și cu rele, cu iPhone-uri și proteste, cu Instagram și filme, cu libertatea cuvântului și cu Europa (încă) vie. It’s Churchill’s party!

Sursă foto: IMDForums

The Greatest Showman sau cum să începi 2018 pe nota potrivită

Una dintre rezoluţiile mele pentru 2018 a fost să reiau scrisul pe blog, aşa că o să încep prin a spune că nu sunt neapărat o fană a musical-urilor. Nu vedeţi legătura? E de fapt o dovadă a cât de bun a fost „The Greatest Showman”, piatra nevăzută şi neştiută de hotar, care m-a determinat să scriu din nou, acum şi aici.

Poate că pare o afirmaţie mare precum speranţele pe care omenirea şi le-a pus în noul an. Ei bine, o plusez atunci, felicitând şi mai tare filmul: e o porţie de magie numai bună de gustat la început de ianuarie, un festin vizual şi auditiv pe care criticii l-au urât şi cinefilii l-au adorat, că doar aşa se întâmplă acum lucrurile în cinematografie (vezi şi The Last Jedi, unde lucrurile au fost taman altfel).

Revenind la oiţele noastre, „The Greatest Showman” e povestea lui P.T. Barnum (Hugh Jackman), despre care Wikipedia ne spune că a fost un om politic, businessman şi showman care a pus bazele unuia dintre cele mai celebre circuri, Barnum&Bailey Circus, faimos, printre altele, şi pentru providenţiala replică „There’s a sucker born every minute”. Acesta este Barnum al istoriei; cel al legendei, de care s-a agăţat şi filmul nostru, e mai mult vrăjitor decât om, căsătorit cu o femeie care îl adoră, tată a două fiice delicioase, un geniu vizionar care şterge limitele dintre realitate şi fantezie cu un fler ieşit din comun în arta spectacolului.

Filmul începe duios cu Barnum pe post de copil sărac, dar cu ochiul deja format pentru acele crâmpeie de vise care ni se împiedică uneori printre picioare, precum o pisicuţă jucăuşă. Mergând cu tatăl său în casa bogatului Mr Hallett, pune ochii pe cel mai de preţ bun al său, fiica sa, Charity, de care se îndrăgosteşte, cu care va coresponda de-a lungul anilor şi cu care se va căsători, aproape fără efort, căci nu despre iubirea a la Romeo şi Julieta e vorba în filmul nostru. Charity (Michelle Williams, unul dintre punctele slabe ale filmului, poate mai mult şi nu e deloc exploatată la adevărata ei valoare) îi dăruieşte cele două fete adorabile despre care v-am spus mai sus, care fură orice scenă în care sunt prezente, şi îi aprinde ambiţia de a face ceva măreţ, de a le oferi viaţa pe care o merită.

Zis şi făcut! Contractând un împrumut de la bancă pe baza unor documente „şterpelite” de la fostul şef, Barnum deschide un muzeu al figurilor de ceară, care nu are însă succes. Una dintre observaţiile fiicei lui, că ar trebui să includă în spectacolul său ceva viu, îl îndreaptă către ciudaţi: femeia cu barbă, piticul călare pe un armăsar, omul gras, băiatul-câine, tatuatul şi cei doi acrobaţi de culoare. Înţelegând potenţialul lor uriaş şi apelând la exagerările de rigoare, Barnum îşi transformă circul în atracţia momentului, care are parte totuși şi de detractorii săi. Vrea mai mult şi mai mult, ceea ce îl va aduce în scenă pe Phillip Carlyle, un dramaturg de succes din înalta societate (Zac Efron), plictisit de elite, în al cărui suflet Barnum trezeşte dorinţa de aventură cu un număr de musical executat...sus pe bar. Gaşca de nebuni ajunge chiar la curtea Reginei Victoria și de aici încolo lucrurile se complică şi mai tare, dar vă voi lăsa pe voi să vedeţi cum, ca să mă feresc de terifiantele spoilere.

Da, scenariul nu e punctul forte al „The Greatest Showman”. Nu vă aşteptaţi la un musical care să spargă bariere ale genului precum La La Land, pentru că nu e cazul. Evoluţia evenimentelor e previzibilă în cel mai bun caz, dar ce e atât de rău, din când în când, cu un strop de previzibil? Important e că „The Greatest Showman” reuşeşte acolo unde trebuie: e încântător, entertaining, cum zic americanii, e colorat şi spumos, şi, dincolo de toate, e magic, un feel good movie, exact ceea ce ne trebuie la un început dramatic de an.

Decorurile, scenografia, costumele, machiajul arată fabulos, iar Zendaya, într-un rol secundar de acrobată temerară, e mai frumoasă ca oricând. Pune la punct o coregrafie care îţi ia ochii şi respiraţia şi inima şi orice mai ai de dat pe Rewrite the Stars, alături de Zac Efron, de care sincer nu credeam că îmi va plăcea vreodată, în orice rol ar juca. Şi totuşi, iată că Mr Efron a reuşit: şi-a ascuns muşchii care nu îi vin deloc bine, şi-a mai cizelat un pic chipul de High School Musical şi dă semne că ar putea avea şi el vreodată o carieră serioasă. Hugh Jackman e...Hugh Jackman, aici nu am nimic de zis, iar cu Michelle, cum am mai spus, parcă regizorul nu ştie ce să facă.

Însă cei care strălucesc, cei care ies cu adevărat în evidenţă, sunt the freaks. Adunătura de outcasts e pur şi simplu delicioasă, iar atunci când îi vezi cântând împreună pe This Is Me, nu ai cum să nu fii înfiorat, şi asta nu v-o spun numai eu, dar şi cele prea multe persoane din sala de cinema care habar nu aveau că au venit să vadă un musical şi s-au plâns în continuu de acest fapt revoltător, reuşind să tacă doar pe parcursul acestei melodii (exagerez un pic, nu au fost chiar atât de răi, dar sincer mă aşteptam să împroaşte cu noroi cântecul, şi mare mi-a fost mirarea să descopăr că...nu). Poate are ceva de-a face cu dragostea pentru diversitate, cu agitaţia din ultima vreme, cu mişcările #metoo şi #timesup, dar cert este că filmul a fost al Femeii cu barbă şi acoliţilor ei (nu o ştiam pe Keala Settle, are o voce extraordinară). 

Deci şi prin urmare, dacă vă aflaţi cumva prin cinematografe şi nu ştiţi la ce film să vă uitaţi sau jinduiţi la o pauză de la Star Wars sau Jumanji sau ce mai e acum pe marile ecrane, eu zic să profitaţi până la venirea filmelor de Oscar şi să vă încărcaţi rezervorul de început de an cu un strop de magie. Merită!

PS: de săptămâna viitoare I’m back cu filmele abonate la premii şi cu topul imdb, de prea multă vreme uitat. 

Sursă foto: Vogue