The Greatest Showman sau cum să începi 2018 pe nota potrivită

Una dintre rezoluţiile mele pentru 2018 a fost să reiau scrisul pe blog, aşa că o să încep prin a spune că nu sunt neapărat o fană a musical-urilor. Nu vedeţi legătura? E de fapt o dovadă a cât de bun a fost „The Greatest Showman”, piatra nevăzută şi neştiută de hotar, care m-a determinat să scriu din nou, acum şi aici.

Poate că pare o afirmaţie mare precum speranţele pe care omenirea şi le-a pus în noul an. Ei bine, o plusez atunci, felicitând şi mai tare filmul: e o porţie de magie numai bună de gustat la început de ianuarie, un festin vizual şi auditiv pe care criticii l-au urât şi cinefilii l-au adorat, că doar aşa se întâmplă acum lucrurile în cinematografie (vezi şi The Last Jedi, unde lucrurile au fost taman altfel).

Revenind la oiţele noastre, „The Greatest Showman” e povestea lui P.T. Barnum (Hugh Jackman), despre care Wikipedia ne spune că a fost un om politic, businessman şi showman care a pus bazele unuia dintre cele mai celebre circuri, Barnum&Bailey Circus, faimos, printre altele, şi pentru providenţiala replică „There’s a sucker born every minute”. Acesta este Barnum al istoriei; cel al legendei, de care s-a agăţat şi filmul nostru, e mai mult vrăjitor decât om, căsătorit cu o femeie care îl adoră, tată a două fiice delicioase, un geniu vizionar care şterge limitele dintre realitate şi fantezie cu un fler ieşit din comun în arta spectacolului.

Filmul începe duios cu Barnum pe post de copil sărac, dar cu ochiul deja format pentru acele crâmpeie de vise care ni se împiedică uneori printre picioare, precum o pisicuţă jucăuşă. Mergând cu tatăl său în casa bogatului Mr Hallett, pune ochii pe cel mai de preţ bun al său, fiica sa, Charity, de care se îndrăgosteşte, cu care va coresponda de-a lungul anilor şi cu care se va căsători, aproape fără efort, căci nu despre iubirea a la Romeo şi Julieta e vorba în filmul nostru. Charity (Michelle Williams, unul dintre punctele slabe ale filmului, poate mai mult şi nu e deloc exploatată la adevărata ei valoare) îi dăruieşte cele două fete adorabile despre care v-am spus mai sus, care fură orice scenă în care sunt prezente, şi îi aprinde ambiţia de a face ceva măreţ, de a le oferi viaţa pe care o merită.

Zis şi făcut! Contractând un împrumut de la bancă pe baza unor documente „şterpelite” de la fostul şef, Barnum deschide un muzeu al figurilor de ceară, care nu are însă succes. Una dintre observaţiile fiicei lui, că ar trebui să includă în spectacolul său ceva viu, îl îndreaptă către ciudaţi: femeia cu barbă, piticul călare pe un armăsar, omul gras, băiatul-câine, tatuatul şi cei doi acrobaţi de culoare. Înţelegând potenţialul lor uriaş şi apelând la exagerările de rigoare, Barnum îşi transformă circul în atracţia momentului, care are parte totuși şi de detractorii săi. Vrea mai mult şi mai mult, ceea ce îl va aduce în scenă pe Phillip Carlyle, un dramaturg de succes din înalta societate (Zac Efron), plictisit de elite, în al cărui suflet Barnum trezeşte dorinţa de aventură cu un număr de musical executat...sus pe bar. Gaşca de nebuni ajunge chiar la curtea Reginei Victoria și de aici încolo lucrurile se complică şi mai tare, dar vă voi lăsa pe voi să vedeţi cum, ca să mă feresc de terifiantele spoilere.

Da, scenariul nu e punctul forte al „The Greatest Showman”. Nu vă aşteptaţi la un musical care să spargă bariere ale genului precum La La Land, pentru că nu e cazul. Evoluţia evenimentelor e previzibilă în cel mai bun caz, dar ce e atât de rău, din când în când, cu un strop de previzibil? Important e că „The Greatest Showman” reuşeşte acolo unde trebuie: e încântător, entertaining, cum zic americanii, e colorat şi spumos, şi, dincolo de toate, e magic, un feel good movie, exact ceea ce ne trebuie la un început dramatic de an.

Decorurile, scenografia, costumele, machiajul arată fabulos, iar Zendaya, într-un rol secundar de acrobată temerară, e mai frumoasă ca oricând. Pune la punct o coregrafie care îţi ia ochii şi respiraţia şi inima şi orice mai ai de dat pe Rewrite the Stars, alături de Zac Efron, de care sincer nu credeam că îmi va plăcea vreodată, în orice rol ar juca. Şi totuşi, iată că Mr Efron a reuşit: şi-a ascuns muşchii care nu îi vin deloc bine, şi-a mai cizelat un pic chipul de High School Musical şi dă semne că ar putea avea şi el vreodată o carieră serioasă. Hugh Jackman e...Hugh Jackman, aici nu am nimic de zis, iar cu Michelle, cum am mai spus, parcă regizorul nu ştie ce să facă.

Însă cei care strălucesc, cei care ies cu adevărat în evidenţă, sunt the freaks. Adunătura de outcasts e pur şi simplu delicioasă, iar atunci când îi vezi cântând împreună pe This Is Me, nu ai cum să nu fii înfiorat, şi asta nu v-o spun numai eu, dar şi cele prea multe persoane din sala de cinema care habar nu aveau că au venit să vadă un musical şi s-au plâns în continuu de acest fapt revoltător, reuşind să tacă doar pe parcursul acestei melodii (exagerez un pic, nu au fost chiar atât de răi, dar sincer mă aşteptam să împroaşte cu noroi cântecul, şi mare mi-a fost mirarea să descopăr că...nu). Poate are ceva de-a face cu dragostea pentru diversitate, cu agitaţia din ultima vreme, cu mişcările #metoo şi #timesup, dar cert este că filmul a fost al Femeii cu barbă şi acoliţilor ei (nu o ştiam pe Keala Settle, are o voce extraordinară). 

Deci şi prin urmare, dacă vă aflaţi cumva prin cinematografe şi nu ştiţi la ce film să vă uitaţi sau jinduiţi la o pauză de la Star Wars sau Jumanji sau ce mai e acum pe marile ecrane, eu zic să profitaţi până la venirea filmelor de Oscar şi să vă încărcaţi rezervorul de început de an cu un strop de magie. Merită!

PS: de săptămâna viitoare I’m back cu filmele abonate la premii şi cu topul imdb, de prea multă vreme uitat. 

Sursă foto: Vogue