Darkest Hour sau cum își strigă societatea actuală cele mai crunte temeri

Iată că se apropie și cea mai așteptată sărbătoare a filmului, Oscarurile din 2018: nominalizările au fost anunțate, scandalurile și controversele au început să fie țesute (se spune că James Franco ar fi fost trecut delicat cu vederea din cauza acuzațiilor de hărțuire sexuală și a mișcării #metoo), dar ceea ce puțină lume a remarcat (din câte știu eu, of course) este că două filme dintre cele nouă care se luptă pentru categoria Best Picture au drept fundal un eveniment cheie din al Doilea Război Mondial, evacuarea soldaților englezi și a aliaților de pe plaja din Dunkirk. Să fie o simplă coincidență, oare, și nu modul cinematografiei de a traduce principala temere a societății, aceea că ne paște amenințarea unui conflict mondial? Cine știe, nimeni nu știe!

Desigur, nu cred că Dunkirk și Darkest Hour s-au vorbit de acasă ca să ne sperie cu imensitatea și atrocitatea celui mai mare război cunoscut de umanitate, și nici nu intenționez să le minimizez meritele. Primul e încă pe watchlist, dar, fiind vorba de Nolan la mijloc, nu mi-aș permite să nu am cele mai înalte așteptări, iar pe al doilea tocmai l-am văzut. 

Cu ce se laudă una dintre peliculele cu omul politic considerat de mulți drept cel mai mare englez al tuturor timpurilor? Cu un Gary Oldman pur și simplu perfect, care dispare cu totul sub cutele, ridurile și măreția lui Churchill, cu o cinematografie măiastră și o regie iscusită. Și, așa cum am mai spus, cu un subiect la modă: pare că lumea nu a avut niciodată mai multă nevoie de curaj, de un lider autentic, de un Churchill bătăios și nebun și fără frică, gata să se ia la trântă cu dictatorii, cu Brexit-ul, cu fake news, cu Trump și cu Harvey Weinstein și să ne salveze pe toți așa cum a făcut cu civilizațiile occidentale în fața Germaniei Naziste.

Dar să începem cu începutul: Darkest Hour spune povestea primelor zile de guvernare a lui Churchill, care coincid cu căderea Europei în brațele lui Hitler, cu eșecul politicii de conciliatorism din Marea Britanie, cu amenințarea războiului. Neville Chamberlain, eroul politicii inocente de „hai să îl împăcăm pe Hitler și să îi facem cadou orice jucărie pe care o vrea, doar doar l-om răsplăti pentru toate suferințele Germaniei și l-om face să tacă”, e nevoit să demisioneze din funcția de PM, iar, după refuzul lui Halifax (interpretat de nimeni altul decât Stephen Dillane, aka Stannis din Game of Thrones, aici într-un alt rol în care nu reușește să stea pe tron) de a ocupa cea mai înaltă poziție din aparatul politic, hățurile îi sunt predate lui Churchill pentru că el e singurul care îndrăznește să le mai țină. Timp de două ore și jumătate, vedem cum Buldogul se luptă și cu morile de vânt pentru a intra în război împotriva Germaniei, cum Comitetul de Război încearcă să facă pace, cum englezii din Calais sunt sacrificați într-o scenă sfâșietoare și cum se pregătește salvarea celor din Dunkirk. Cu alte cuvinte, privim cum istoria se desfășoară în fața noastră precum o pânză măreață pe care culorile prind să se întrepătrundă într-o formă pe care o cunoșteam deja, dar care continuă să ne fascineze (știați că lui Churchill îi plăcea să picteze?) și spoiler alert (haha, nu!) Primul Ministru reușește, cu chiu, cu vai, să obțină ceea ce și-a dorit: politica Victory at All Costs.

Poate că principalul dezavantaj al lui Darkest Hour este că, din cauza coanei istoria de mai sus, nu ne poate surprinde în niciun fel. Cu toții știm povestea: Churchill și Marea Britanie au rezistat, americanii au intervenit, Hitler a mâncat bătaie. Cu toate acestea, filmul are un pas de thriller incontestabil: că știi sau nu că Churchill reușește să își impună viziunea, tot tremuri alături de el, tot îți verifici constant cunoștințele de istorie, ca să te asiguri că „n-o dă la pace, nu?”.

Iar un mare merit în acest sens îl are Gary Oldman și scenariul lui Anthony McCarten. În primul rând, Oldman e Winston Churchill, oricât de puțin plauzibilă ar părea această afirmație atunci când îi compari din punct de vedere fizic. Desigur, machiajul lui Kazuhiro Tsuji e artă la superlativ, chiar Oldman admițând că, după aproximativ 4 ore de stat nemișcat și după ce pe față i se zugrăvea, zidea, construia fața Marelui Om, chiar și colegii de platou, privindu-l de aproape, nu-l puteau recunoaște. Însă actorul e forța desăvârșirii: merge ca Churchill, gesticulează ca el, se încruntă și țipă și declamă cele mai mărețe discursuri ale istoriei precum omul politic. Nu știu unde s-a ascuns Oldman cât timp a jucat, dar e clar că a renunțat la orice formă din el.
                                     

De partea cealaltă, scenariul are meritul de a ni-l picta pe Churchill în culori mai puțin nobile decât cele prin care e proslăvit de obicei. Să ne înțelegem: filmul e al lui Churchill, el e eroul, nu cădem nici în tagma de a-l răstigni pe post de nebun furios care dorea război cu orice preț, dar nici nu îl admirăm ca pe o figură mesianică, atotștiutoare. Churchill din film bea și se înfruptă din delicatese, iese din baie nonșalant în costumul lui Adam, speriindu-și tânăra secretară, e delicios atunci când glumește cu sau fără voie (a se vedea semnificația semnului păcii), dar e de-a dreptul impresionant atunci când se îndoiește, atunci când tremură, când e strivit de povara sa și se întreabă dacă datoria unui conducător nu e totuși să facă ce e mai bine pentru poporul său, nu pentru ideea de Europa, nu pentru principii bigger than life precum libertatea și triumful democrației. Aka, acele dileme cu care ne confruntăm noi chiar azi, prin mulţimile care #rezistă în stradă, prin marșurile femeilor din America și toate mișcările turbulente ale societății civile.

Bineînțeles că Darkest Hour nu e un film fără pată. E departe de a fi, la fel cum e departe de a câștiga Oscarul pentru Best Picture în 2018. Oricât ar vrea, nu se poate dezice de câteva artificii a la Hollywood și mai dă câte un mic brânci istoriei, făcând-o mai apetisantă (nu știu ce să zic despre călătoria lui Churchill cu metroul, nu mi se pare accurate, deși funcționează perfect în film). La un moment dat, am simțit nevoia unor scene de pe front, imaginea Calais-ului care piere îți umple ochii de lacrimi, iar cea finală, a ambarcațiunilor civile care împânzesc întinderile de apă pentru a salva soldații din Dunkirk îți inundă sufletul de speranță, așa nu ar fi stricat și alte scene din războiul din Franța. Da, filmul e politic, dar ar fi ridicat și mai tare miza.

În rest, regia lui Joe Wright e, așa cum am spus, iscusită, cu niște cadre care te răpesc de bunăvoie și te duc oriunde își dorește Măria sa, iar cinematografia pur și simplu superbă. Actorii din rolurile secundare îi țin isonul lui Oldman, cu o Lily James ce aproape că îndrăznește să îi fure câteva scene. Dar, în cele din urmă, show-ul e al lui: al leului, al buldogului, al neînțelesului, al aprig contestatului, al Imensului Om care a considerat că libertatea, unitatea europeană și victoria împotriva dictaturii și a urii sunt mai importante decât orice, chiar și decât sacrificiul suprem. E spectacolul celui datorită căruia lumea arată așa cum e azi, cu bune și cu rele, cu iPhone-uri și proteste, cu Instagram și filme, cu libertatea cuvântului și cu Europa (încă) vie. It’s Churchill’s party!

Sursă foto: IMDForums