America, de ce ai uitat ce ne-ai învăţat?

De câteva zile, nimeni nu mai vorbeşte decât despre un singur, universal şi unilateral subiect: alegerile prezidenţiale din America. Nu contează că eşti om gri de la metrou sau vedetă strălucitoare de la Hollywood, trebuie să ai o părere (cel mai adesea contra) despre numirea lui Donald Trump în fruntea cele mai puternice naţiuni a lumii. Omenirea întreagă ştie, de la călugării sereni budişti până la soldăţeii zâmbitori şi blonzi ai lui Putin: deşi încă nu am aflat cine se urcă pe Tronul de fier în Game of Thrones, ştim că iarna a venit pentru susţinătorii lui Clinton (şi pentru toţi cei diferiţi de marele om alb, în general).
 

Mărturisesc că mi-a fost teamă de postarea asta, motiv pentru care am şi amânat-o. Nu am mai scris de mult un subiect serios şi am terminat de prea multă vreme biata mea facultate de Relaţii Internaţionale. M-am pictat în culori fashion, m-am molipsit de tehnici de beauty şi m-am scufundat atât de confortabil în tărâmul colorat al lifestyle-ului, al serialelor şi filmelor încât am uitat, sincer, cu ce se mănâncă politica mondială!

Nu vă temeţi, nici acum nu am de gând să analizez contextul internaţional sau implicaţiile profund politice ale numirii lui Trump, cel puţin nu până ce nu am să îmi redenumesc blogul aliceinthelandofwar. Nu voi discuta nici despre cine ar fi meritat să fie preşedinte, nici despre strategii de campanii prezidenţiale, despre ideologii de partid, continuitate sau de ce sunt democraţii mai cool decât republicanii (sau invers).

Cred că e inutil să ne aruncăm cu capul înainte, în dezbateri tumultuoase demne de mediatori cu mutre serioase şi costume întunecate, în legătură cu ce va face Trump, ce va zice Putin şi ce va suferi restul lumii. Cum e vorba din popor, om trăi şi om vedea.

Ce mi se pare cel mai alarmant nu e viitorul, ci prezentul. Nu ştim unde vom fi mâine, dar ştim unde suntem azi: şi anume că unul dintre cele mai măreţe popoare ale lumii a votat acum o săptămână cu ură şi cu teamă. Cu frică şi anxietate faţă de teroristul cu chip neştiut şi întunecat, cu repulsie şi dispreţ faţă de vecinul mexican inofensiv, dar cu chip la fel de dark. A fost un vot al marelui alb care s-a văzut ameninţat cu extincţia de (unii dintre) cei pe care i-a subjugat în pace şi voie bună atâta vreme. O decizie a unor oameni care au preferat să îşi îngroape capul în nisip în loc să încerce să găsească soluţii reale, generoase, înţelepte, măreţe. Care au uitat (trăsătura cea mai importantă a umanităţii, uitarea) că zidurile nu rezistă niciodată, că ura naşte tot ură, că intoleranţa provoacă războaie.

Ce e cel mai frapant e că acest vot nu a fost aplicat frumos, cu ştampilă, de noi, românii. Sau de ruşi, sau de germani, sau de italieni, sau de oricare alt popor cu trecut marcat de regimuri totalitare. Decizia le-a aparţinut democraţilor, americanilor care, oricât de contestaţi ar fi fost, au crezut în şi au promovat mereu valori ca solidaritatea, toleranţa, libertatea, egalitatea. Care au enervat un glob întreg cu faptul că s-au băgat în afaceri care nu îi priveau (şi astfel au salvat o civilizaţie numită europeană după un eveniment numai al ei, numit al doilea război mondial). Care au instaurat o hegemonie a celor puternici şi bogaţi, dar care ne-au dat şi Internetul, locuri de muncă, filme cu happy-end, Star Wars şi Game of Thrones. Pe care i-am numit superficiali tocmai pentru că erau de multe ori mult prea îmbătaţi de speranţă.

Iată că şi ei, acum, au ales ura. Nu l-au votat pe Trump pentru frumosul său bronz portocaliu sau pentru superba sa nevastă cu botox, ci pentru că le-a promis o lume în care îi punem la punct pe toţi cei care sunt diferiţi de noi, în care îi distrugem pe toţi cei pe care nu îi înţelegem.

Şi când i-a mers lumii bine cu atitudinea asta? Aka America, de ce ai uitat ce ne-ai învăţat?