De ce iubim pisicile?

Cineva, cândva, se întreba, într-un elan de sensibilitate, de ce iubim femeile. Eu mă întreb însă: de ce iubim pisicile? Ce le face pe aceste vietăţi mai admirate decât, să spunem, găinile? (cu excepţia Iuliei Albu, sunt sigură că ea ar avea un răspuns vehement la această chestiune).

Să fie oare faptul că sunt atât de pufoase, ca nişte flocoşenii mângâiabile? Sau că sunt calde şi numai bune de ţinut pe picioare când te uiţi la un film vechi? Că blăniţa lor e mai îngrijită decât peruca Annei Wintour (trebuie să aibă perucă, prea îi stă perfect părul, în aceeaşi poziţie de atâta amar de vreme) sau că lăbuţele lor sunt mici opere de artă? E greu de spus, nu?

Cineva spunea odată (îmi pare rău, nu îmi mai amintesc cine, ca să îi pot acorda credit neîntinat) că, dacă va avea o fetiţă, o va creşte alături de un pui de pisicuţă. Ca să înveţe de la felina torcătoare cum să fie gingaşă, delicată, elegantă şi graţioasă, dar şi cum să se gândească la ea, înainte de toate. Să nu cedeze uşor, ba dimpotrivă, să se dovedească independentă, puternică şi, mai presus de orice...când vrea ea acasă. Iar eu nu pot să spun decât...câtă dreptate avea!

În oda mea adusă preafrumoaselor necuvântătoare, desfid pe oricine crede că pisicile sunt reci. Ca mândră posesoare a şapte pisici (stau la curte, înainte să vă lepădaţi de acest blog pe motivul nebuniei posesoarei sale), am tot temeiul să o fac! Pisicile nu sunt reci, doar că nu găsesc nicio motivaţie să îşi vândă dragostea. Draga mea Sisi nu s-a dezlipit de mine timp de 7 zile (sună mai impresionant decât o săptămână, nu credeţi?) , când am ajuns acasă după o lungă perioadă de timp. La fix o săptămână după ce am revenit, m-a tratat dintr-odată cu toată indiferenţa. M-am chinuit, întrebându-mă tulburată, ca atunci când tipul de care îţi place nu te mai sună „OARE CE AM FĂCUT? CU CE I-AM GREŞIT”. După ceva vreme, mi-am dat seama: i-a fost dor de mine, iar acum s-a săturat. Da, e afectuoasă în continuare, dar nu mai sunt soarele şi stelele ei, cum zicea duios Khaleesi. Şi vă întreb: cum să nu iubeşti pisicile?

Cred însă că, în cele din urmă, nu pufoşenia, nici frumuseţea şi nici temperamentul lor nu sunt principalele argumente pentru care le adorăm. Da, sunt şi ele temeiuri cu o oarecare importanţă, dar nu se dovedesc primordiale. Ce contează în schimb? Că o pisicuţă te face să te simţi special. Că ştii că i-ai meritat dragostea, că nu e doar un efect al pliculeţului pe care l-a primit din mânuţele tale. Că i-ai îmblânzit puţin din independenţa notorie şi te-ai dovedit vrednic de compania sa. Că eşti un muritor norocos, atunci când te priveşte adânc în ochi, fără să clipească, când îşi pleacă urechiuşele catifelate sau când se aruncă la picioarele tale, cu burtica în sus, cerând să fie mângâiată. Când, cu toată prudenţa sa notorie, adoarme liniştită lângă tine, demonstrându-ţi în felul ei că are încredere deplină în umila ta persoană.

Cineva (altcineva faţă de persoana de mai sus) spunea că atunci când eşti iubit cu profunzime, te simţi în siguranţă, iar atunci când iubeşti intens, te simţi în putere. O pisicuţă ţi le oferă pe amândouă. Şi vă întreb eu: cum să nu le iubeşti?



PS: Da, iubesc şi câinii. Nu, nu am nimic împotriva lor. Şi da, curtea mea se bucură şi de compania a doi câini. Peace and love!