Despre români, numai de bine!

Blogul meu îşi numără anii în postări de 1 decembrie. Dacă elanul naţionalist (sau nu) m-a determinat să îi „dau naştere”, atunci e musai să păstrez tradiţia şi să continui, în fiecare an, să cinstesc draga naşă a blogului meu, nimeni alta decât Românica.

Azi nu voi vorbi însă despre patriotism legat cu fundiţă roz, aflat la promoţie de 1 decembrie pe Pro Tv, nici despre sarmale sau cârnaţi coborâţi în bietul nostru sistem digestiv azi (şi pe perioada întregii luni a lui decembrie), ci despre un subiect mai spinos chiar decât balonarea: imaginea românilor peste hotare.

Nu cred că mai constituie o surpriză pentru nimeni că look-ul nostru în afara ţării nu e ambalat frumos în hârtie cu unicorni veseli, nici poleit cu strălucirea valorilor nepreţuite. România nu e inelul lui Gollum din Stăpânul Inelelor, însă poate fi o spadă din Tronul de Fier, dar românii sunt nici mai mult nici mai puţin decât „spaima” Europei, şi nu în sens pozitiv. Para nada!

Tocmai m-am întors dintr-o vacanţă preafrumoasă la Londra, dar nu am putut să nu mă simt puţin tristă de faptul că politicoşii englezi sunt circumspecţi (şi folosesc un cuvânt cât se poate de blând, pentru că nu e cazul să jigneşti sărbătoriţii) atunci când vine vorba despre noi, românii. Nu mă hazardez să spun că suntem cel mai puternic motiv al Brexit-ului, dar ne numărăm printre factorii care i-au împins pe britanici să creadă că ar fi mai fericiţi într-un turn de fildeş, în care să trăiască izolaţi cu propria măreţie, departe de "lighioanele" Europei.

Şi nu voi arunca vina doar asupra „cioturilor” noastre uscate, a disperării de a face rost de câteva „elisabete” (aka lire, ţinând cont de faptul că ilustra mocuţă a Reginei se află pe fiecare dintre ele) sau a mentalităţii britanicilor. Dimpotrivă, cu scuzele de rigoare pentru aniversaţi, voi alege să arăt cu degetul acuzator asupra noastră, a tuturor! Da, cu toţii suntem vinovaţi pentru că PR-ul nostru eşuează lamentabil şi că imaginea de peste hotare e atât de împroşcată cu noroi, că nu se mai deosebeşte de bălţile murdare din fundul celor mai mizere sate româneşti.

Cu ce greşim, dincolo de crimele noastre obişnuite? Cu faptul că fabricăm mândrie naţională numai de 1 decembrie, în cantităţi industriale cu iz de fake. Suntem patrioţi şi ne afirmăm cu tărie identitatea naţională doar atunci când Pro TV-ul ne îndeamnă să ne spunem „la mulţi ani”. Dintr-o dată, descoperim cât de super suntem, dar intrăm repede în amnezie de îndată ce focurile de artificii, cântările şi tonele de mâncare pregătite cu nesaţ de Ziua Naţională se sting în zorii lui 2 decembrie. Ne trezim, ne scuturăm miraţi de confuzia patriotică şi ne reamintim ce naşpa e să fii român.

Nu, nu cred că suntem cea mai minunată naţie de pe Pământ, plăsmuită din pulbere de zei. Dar cred că suntem exact ceea ce gândim. Cred că ruşinea de a vorbi româneşte atunci când suntem la Londra sau la Paris, capul plecat atunci când se împroaşcă cu ironii la adresa noastră, resemnarea de a crede că suntem cei mai proşti din curtea şcolii, sau, la polul opus, furia însoţită de „lasă că le arătăm noi lor” distrug mai tare România decât a decimat Captain America grupul Avengers.

Ce mi-ar plăcea să facem? Să lăsăm uşa sufletului nostru deschisă mândriei de a fi român şi pe 30 noiembrie, şi pe 14 iulie sau pe 8 martie. Să ne recunoaştem greşelile şi să cerem scuze oricui pentru gropile pe care le-au săpat mulţi conaţionali de-ai noştri în civilizaţia occidentală. Dar să avem mereu un contraargument pregătit: de fiecare dată când un englez, un francez sau un german ne va spune că „you suck”, să îi oferim cel puţin un motiv pentru care „românii rule”. La alegere: fie că e vorba de istorie, de Hagi, de Inna sau de Simona Halep, de Munţii Apuseni, de exemplele cu români buni şi generoşi sau de barurile din Bucureşti. Dar să nu tăcem, să nu plecăm capul doar pentru că cineva, într-o epocă cu otomani mulţi, ne-a învăţat cea mai proastă zicală ever: „capul plecat, sabia nu-l taie”.

Postarea mea nu e un îndemn (ca cel pe care tot îl aud acum la TV, rostit de glasuri artificial-iritant declamatoare), de a ne considera „cei mai cei dintre cei mai cei care i-au învins pe cei mai cei”. Cred că e suficient să acceptăm că suntem „noi”, cu bune şi cu rele. Dar, oricât de patetic ar suna, sper că reuşim, într-o bună zi, să demonstrăm că putem fi mai buni. Pentru că asta e „cea mai cea dintre cele mai cele” trăsături ale unui popor, şi nu prea e bifată de mulţi azi. Şi asta chiar ne-ar transforma în „poporul super al Europei”.

Ca încheiere: „La mulţi ani, românilor, oriunde aţi fi, şi oricum aţi arăta”!