Dacă acum ceva vreme începea Crăciunul fashionistelor, se
apropie cu paşi repezi Crăciunul devoratorilor de filme, respectiv opulenta,
aurita şi controversata ceremonie a decernării premiilor Oscar. Eu nu ţin
partea nimănui aşa că voi accepta, ca în fiecare an, să ţin ambele Crăciunuri
ale începutului de an: sunt o fată tolerantă, ce să mai!
Cu La La Land, primul film pe care l-am întâlnit în cursa
pentru Oscaruri, lucrurile au stat, cumva, ca în viaţă: atunci când nu te (mai)
aştepţi la nimic, primeşti un bonus din partea existenţei, iar bonusul s-a
tradus, în cazul meu, prin filmul vedetă de azi.
Nu cred că mai e necesar să vă povestesc că La La Land a spart
recordul absolut de Globuri de Aur, detronând, printre altele, Zbor deasupra
unui cuib de cuci, şi deja aud zumzăitul dispreţuitor al criticilor, care
comentează sec că un musical drăguţel nu are cum să rivalizeze cu capodopera în
care a jucat Jack Nicholson. Nici nu o face, vă garantez, pentru că, din
fericire, Cetatea Filmului e o grădină mare, colorată şi parfumată (uneori
chiar în exces) în care fiecare are loc. Şi, credeţi-mă, La La Land nu a răsărit
precum o buruiană, sufocând One Flew Over the Cuckoo's Nest sau Titanic sau All
About Eve, ci şi-a găsit propriul locşor sub soarele sau, mai degrabă, vorba
filmului, sub stelele LA-ului.
Mărturisesc însă că şi eu am fost speriată de atâtea elogii şi
am început cu reticenţă La La Land. Norocul cel mare (al filmului, of course,
nu al meu) este că o prietenă bună, se ştie ea care, m-a avertizat că primele
10 minute nu se pun la socoteală. Motiv pentru care m-am apărat
cum am putut de scena grandioasă de dans a cărei coregrafie a fost semnată de
fostul idol adolescentin Mandy Moore, sperând la mai puţin şi mai bine. Şi, din
fericire, nu am fost înşelată: după ce palidele ecouri ale reprezentaţiei a la
Step Up fără Channing Tatum s-au încheiat, magia şi-a dat drumul.
La La Land e ca un tablou aşternut pe muzică, sau ca o poezie
declamată în paşi de dans. Cu alte cuvinte, e povestea de dragoste a doi artişti,
actriţa aspirantă Mia şi cântăreţul la pian Sebastian, care se cunosc pe când îşi
fugăreau, amândoi, visurile. Iubirea lor e declinată în anotimpuri, de la iarna
în care trec unul pe lângă altul, la primăvara când un cântec de jazz îi aduce
fugitiv împreună şi vara când sentimentul delicat se înfiripă, cutreierând apoi
prin toamna care...şi mă opresc aici, pentru că nu vreau să cad din tărâmul
magiei în patria urâtă a spoilerelor.
Principalul merit al La La Land nu este acţiunea de pe ecran, şi
nici frumuseţea sa de bijuterie originală a cinematografiei prezentului. Ceea
ce te hipnotizează este darul său de a-ţi merge direct la suflet, pe cărări pe
care le descoperă cu uşurinţa unui act de magie, pe drumuri pe care nici măcar
tu nu îţi mai aminteai că le-ai lăsat deschise. Nu sunt o mare fană a
musicalurilor, dar nu m-am putut opune nicio clipă: nici farmecului perechii
Gosling-Stone, nici melodiilor pe care le îngâni multă vreme după, nici
umorului cald, şi mai ales nici purităţii sentimentului care rareori mai scapă
astfel filtrat într-o peliculă a prezentului.
Marele merit al La La Land este că a cuprins acea scânteie a
filmelor vechi, a epocii când cinematografia mai era încă un miracol, şi a
adus-o, nestinsă, până în marele şi recele 2017. Te vei simţi pe alocuri ca în
Singin' in the Rain, sau uneori ca în Casablanca. Inima îţi va bate în ritmul
paşilor de dans ai Miei şi ai lui Sebastian, în timp ce ochii îţi vor fi atraşi
de peisajele emblemă ale LA-ului, curăţate însă de pecetea de glam şi cool şi
impregnate doar cu magia de început: da, am realizat probabil o suprautilizare
a cuvântului magie, dar este cea mai bună caracterizare a La La Land.
Nu pot încheia recenzia fără a aminti de jocul actoricesc
superb al Emmei Stone, o revelaţie pentru mine, pentru care Emma era doar
posesoarea unui păr arămiu şi a unui rol delicios în Easy A, absolut
fenomenală atunci când cântă despre visători şi nebunii artişti, făuritori ai
unei lumi poate intangibile, dar nu mai puţin reală decât rutina de zi cu zi.
Gosling e captivant atunci când cântă la pian, şi se pare că până şi John
Legend a fost invidios pe cât de repede a învăţat Ryan să redea melodiile sale
din film. Cinematografia va lua Oscarul, cadrele sunt colorate, vibrante şi cât
se poate de animate, LA-ul fiind un al treilea protagonist al filmului.
Regizorul Damien Chazelle a demonstrat că poate chiar mai mult după Whiplash,
iar musicalul e o specie care a renăscut din propria cenuşă.
Verdict? Cel mai probabil, La La Land nu va lua Oscarul,
pentru că trăim într-o lume serioasă, care nu mai are timp de dragoste şi de
frumuseţe altfel decât contrafăcută, dar este deja un clasic, un film care se
simte şi se trăieşte, nu doar se urmăreşte.
PS: dacă găsiţi pe undeva rochia din ultimul cadru al Emmei
Stone, vă rog să mi-o trimiteţi acasă. La fel să procedaţi şi cu rochia cu stele Valentino cu care a poposit la Globurile de Aur. O puteţi păstra pe cea de la SAG. Vă mulţumesc!
Foto: Beliefnet, Indiewire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu