Trebuie să recunosc că nu sunt chiar cea mai potrivită persoană pentru
a împărtăși filosofii pașnice budiste, dar am considerat întotdeauna că există o
anumită...potriveală pe lume. Că înveți ce trebuie să înveți de unde nu te-ai
fi așteptat, că viața îți aduce ce ai nevoie prin căi pe care nu le-ai fi putut
anticipa și că prietenii adevărați te găsesc și dacă nu i-ai căutat, chiar
și în cele mai ascunse cotloane sau pe sub cei mai nesuferiți bolovani.
Vă întrebați, probabil, ce anume mi-a
declanșat asemenea mediații! E vorba, nici mai mult nici mai puțin, de două
dintre cele mai înduioșătoare și mai pline de profunzime cărți pe care le-am
citit în ultima perioadă. Tocmai când mă plângeam că parcă nu mai găsesc cuvânt
scris care să mă înfioare, în viața mea au apărut, prin intervenția divină (sau
prin karma pe care chiar eu am cauzat-o, hehe, cum ar spune noii mei
protagoniști preferați) a minunatei Edituri ATMAN, „Arta de a toarce” și
„Puterea lui Miau”, ambele continuări ale „Pisicii lui Dalai Lama” de David Michie, despre care
am mai scris aici.
 |
| Cata blanitaaa! |
Să vă fac însă părtași la contextul descoperirii mele: am citit „Pisica
lui Dalai Lama”, cândva, anul trecut, după ce am primit-o cadou de la o foarte bună
prietenă a mea. Așa cum se întâmplă cu toate cărțile pe care le iubesc, nu m-am putut abține
să nu îi fac o recenzie, iar Editura ATMAN, care a avut superba inițiativă de a
lansa edițiile în română ale trilogiei scrise de apropiatul lui Dalai Lama,
David Michie, mi-a trimis cu generozitate „budistă” și celelalte două
exemplare, mai sus evocate (dar și un roman cu totul diferit al autorului, „Magicianul din Lhasa”, care mă ține momentan cu sufletul la gură și despre care vă voi povesti într-o altă postare). Cum spuneam, e vorba despre prietenie: de la un
prieten am primit prima carte, iar alții i-au luat locul, pentru a mi le aduce
pe celelalte. Să mai spui că nu e karma la mijloc?
Pentru cei care nu au avut (încă) norocul de a citi „Pisica lui Dalai Lama”, iată, pe scurt, conținutul ei: o pisicuță de rasă nobilă este salvată de la moarte de Dalai Lama, care o aduce în reședința sa Dharmsala de la Namgyal, acolo unde superba felină devine celebră, întâlnește vedete, se îndrăgostește și, în tot acest răstimp, ne cucerește nouă inimile!
Sunt „Arta de a toarce” și „Puterea lui Miau”
demne de a sta alături de „Pisica lui Dalai Lama”, pe care am lăudat-o atât? Nu
vă țin în suspans și vă spun că...da!
„Arta de a toarce” e poate cea mai intimă dintre cele trei cărți, în
mod ironic, dat fiind faptul că Sfinția Sa Dalai Lama lipsește în cea mai
mare parte. Devine însă catalizatorul unei adevărate experiențe revelatoare
pentru pufoasa noastră naratoare, PSS (Pisica Sfinției Sale), rugată
de companionul ei uman, înainte de a pleca, să descopere ițele încurcate ale artei
de a toarce. Cu alte cuvinte: de ce suntem fericiți?
Cu o asemenea premisă ambițioasă, ai putea spune că a doua carte din
seria „Pisica lui Dalai Lama” și-a aplecat singură și de bunăvoie umerii
fragili în fața unei poveri mult prea grele. Dar nu e cazul. Pisicuța noastră favorită revine pe post de narator, astfel că
dificilele concepte budiste sunt explicate simplu și tandru, iar tu, ca
cititor, nu te poți împiedica să torci de fericire pe întreg parcursul acestei
cărți pline de farmec.
Rămasă singură în Namgyal, în absența iubitului ei Dalai Lama (plecat
pentru a propovădui învățămintele budiste într-un turneu în Europa și America),
dar nevoită să se despartă și de puiuții pe care i-a născut în urma amorului
nebun a cărui protagonistă a fost cu o carte în urmă, PSS pare condamnată la nefericire. Însă este tocmai ceea ce preîntâmpină Sfinția Sa,
cerându-i să mediteze la „arta de a toarce” și să descopere astfel alte surse ale fericirii, în lipsa sa.
 |
| Noii mei pisicuți și Arta de a toarce... pe un balansoar |
Să nu vă așteptați că vom fi bombardați cu fel de fel de drăgălaşe
nimicuri feline (cu toate că nu știu ce om nu ar fi fericit dormind după voie,
fiind alintat nevoie-mare și degustând preparate care îți lasă gura apă, precum
calcan în sos meuniere). Nu, misiunea lui PSS este un prilej de a diseca, cu
obișnuitul ton jucăuș, dar plin de
înțelepciune pisicească, tot felul de concepte despre fericire, plecând de la
concluziile trase de un psiholog de la Harvard la descoperirile uluitoare ale
unui biolog, trecând prin sfaturile primite de la un profesor de Yoga și de la un călugăr yoghin
cu puteri uluitoare. Astfel, PSS (sau Rinpoche, sau Swami, sau Cea mai frumoasă ființă care a trăit vreodată, căci are multe nume) află că fericirea nu poate
fi resimțită decât în prezent, nicidecum în trecut sau în viitor, și că, în cea
mai mare parte a timpului, nu avem nici cea mai mică idee despre ce ne-ar putea
face cu adevărat fericiți. Încolăcindu-se în poala noastră imaginară,
naratoarea dragă ne face atenți la faptul că fericirea poate fi
obținută prin compasiune, ajutând și implicându-ne, dar și că un instrument util în
atingerea ei este reprezentat de o alimentaţie echilibrată (cu alte cuvinte,
fericirea trece prin stomac).
Desigur, PSS nu este singură, ci vine însoțită și de celelalte
personaje care mi-au devenit dragi: Sam și Serena, care administrează
împreună Himalaya Book Cafe, în lipsa lui Franc, având grijă ca pisicuța să se
poată lăfăi în voie pe standul de reviste preferat și să se delecteze la ceasul
potrivit cu un castronel cu lapte sau cu smântână, dar și apariții noi, precum
Profesorul de yoga Ludo sau indianul Sid, cu un secret bine păstrat. Avem parte
și de câteva momente triste (moartea unui personaj iubit), dar ce carte ar
putea întruchipa perfecțiunea deplină fără ele?
Sunt sigură că nu va fi un spoiler faptul că PSS chiar descoperă fundamentele
artei de a toarce; mai neașteptat e că sondează acum și în
celelalte reîncarnări ale sale. Astfel, personajele noastre îndrăgite, pe care
știam deja că le leagă o karma foarte puternică, sunt și mai strâns unite de
experiențe din vieți anterioare, a căror dezvăluire continuă mai pregnant în
„Puterea lui Miau”. Dacă „Arta de a toarce” a fost o expresie literară a
fericirii depline, ultima carte din serie e mai vibrantă, mai matură și mai
ambițioasă. De data aceasta, Michie își propune să ne învețe să medităm,
ghidați fiind tot de vocea delicată a amfitrioanei noastre PSS.
Plonjarea în universul fascinant al tehnicilor de meditație ne este intermediată de un eveniment mai puțin favorabil, un mini atac
de cord suferit de Doamna Trinci, mama Serenei și italianca volubilă, machiată
cu tuș și cu mâinile zornăind, pline de brățări, care plătește cu problemele
cardiace stresul la care se abonase singură, refuzând ca, în calitate de
bucătăreasă a lui Dalai Lama, să gătească altfel decât...perfect. Ca să o ajute
să își revină, Sfinția Sa se angajează să o îndrume în încercarea de a medita, pe
care Doamna Trinci o consideră imposibilă din cauza minții prea zbuciumate. La
aceeași misiune dificilă se înhamă, firește, și PSS, și, ca meditatoare în curs
de devenire (nu am încercat niciodată să îmi liniștesc mintea, dar shh, nu îi
spuneți lui PSS), am adorat relatările eșecurilor sale feline, în care
tulburarea mentală e comparată delicios cu o armată de purici care o asaltaseră
pe nobila noastră amfitrioană.
Printre stropii acelorași întâmplări hazlii sau emoționante prin care
trece pisicuța, învățăm să facem diferența între mindfulness și meditație, să
descoperim cât de util este să te concentrezi pe respirație sau cum să înveți
să îți accepți toate gândurile, chiar și pe cele nedorite, ca făcând parte din
mintea ta, precum valurile unui ocean care se sparg la țărm, dar tot apei aparțin,
până la dispariție. Cred că e metafora care mi-a plăcut cel mai tare!
Tot prietenii iluminați ai lui PSS ne conving de faptul că o minte care
meditează e o minte clară, limpede, necuprinsă și nemuritoare, un sălaș al
luminii, al iubirii și al compasiunii. Iar aici sălăşluieşte unul dintre cele
mai mari avantaje ale cărții: dragostea chiar reverberează la fiecare cuvânt,
budist sau nu, chiar resimți prezența caldă, covârșitoare a lui Dalai Lama și
nu ai cum să nu îndrăgești personajele cărții, fie ele imaginare sau cât se poate
de reale.
Alte două idei mi-au atras atenția din universul felin plăsmuit de
Michie: animalele au și ele conștiință (PSS o exprimă prin visele pisicuțelor
și câinilor noștri, în timp ce biologii o atestă prin premonițiile
necuvântătoarelor), dar și paralelele trase între creștinism și budism. Acestea
din urmă sunt realizate atât de subtil, încât abia îți dai seama, și celebrate
printr-una dintre scenele mele favorite din carte, întâlnirea dintre PSS și CSS
(Câinele Sfinției Sale, aka companionul Papei).
La final, vă las în compania unuia dintre cele mai puternice pasaje din
„Puterea lui Miau”, care îi aparține lui Ludo, profesorul și proprietarul Școlii
de Yoga Downward Dog: „Fiți deschişi, spune el mergând de-a lungul unui rând de
cursanți. Fiți receptivi. Expansivi. Fiți generoși. Eliberați-vă de reaua
voință. Fiți sinceri”.
În încheiere, nu pot decât să vă încurajez să puneți cât mai repede
lăbuța pe aceste exemplare fabuloase, dacă nu pentru naratorul felin
absolut încântător sau pentru porția de învățătură budistă, măcar pentru unda
de fericire despre care vă garantez că vă va parveni nealterată în ritmul
cuvintelor. Și, dacă sunteți interested, puteți achiziționa de pe www.editura-atman.ro „Arta de a toarce” de aici și „Puterea lui Miau” de aici. Iar dacă vă lipsește și „Pisica lui Dalai Lama”,
vă așteaptă nobilă, cu gheruțele fremătând, aici.
Nu îmi mai rămâne decât să mulțumesc Editurii Atman pentru frumosul
cadou făcut și pentru inițiativa de a publica aceste cărți pur și simplu
minunate. Cum spuneam, prietenul la nevoie se cunoaște.
PS: Wait foooor...„Magicianul din Lhasa”, care va veni cât de curând se poate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu